Amintirea iubirii de la 17 ani

Ai putea dormi vreodată,
Pe perna dorului
Alături de orizontul
Valului neiertătător
Din Dumnezeul zâmbetului
Care ne-a unit moartea de viaţă
Şi nădejdea de deznădejde
Şi misterul sărutului
De lacrima împlinirii
Prin care deveneam iubire şi atât.

Vom fi vreodată mai adevăraţi,
Decât atunci când ne vom spăla
În apa amintirii din noi
Căzută în cascada dorului,
De clipa eternă
A unei mângâieri
La trecerea anilor destinului nostru,
Care ne-a pierdut în noi înşine,
Pentru totdeauna,
Tinereţea.

Ai mai fi tu vreodată
Aceea care-mi sărutai tălpile clipei,
Atunci când eram prea tineri,
Pentru a muri zăpada
Fericirii din noi?

Îţi mai aminteşti cum alergam de nebuni,
Spre uitarea Timpului,
Ce ne-a unit cu verigheta Destinului,
Acolo unde am primit
Ploaia sufletelor ce ne urmau tăcute
Spre noi,
Cei care nu mai eram
Demult împreună cu Destinul.