Amurg adânc...

Se-așează seara pe-un final de portativ de mandolină
Într-un adagio pâclit cu note-n stinse triluri
Apuse-n penele din calde cuiburi și-nceput de lieduri
În avanpremiera de spectacol... sunet și lumină.

O piesă de argint, cu lustru-n Lună, se preface-n far
-O prismă de oglindă de mister de la cuptorul zilei-
Cu aprinderi de simțiri ce curg pe firele idilei
În străluciri de buze în făclii, pupile-n licăr și sărut-nectar...

Nu mai e cheia sol, e-un fond de ”cri” în deluviu
Din zeci și mii de greieri încântați de-amor
Ce-nalță verzi-albastrele luciri de licurici în zbor...
Se culcă fericirea-n adiere fină peste corpuri în preludiu.

Pământul tot inspiră-n geamăt și suspine
-Pe-un portativ de paralele și meridiane- în ecou
La strigătu-mi dezlănțuit, infim, ce-i sunt erou...
Eterul, către Univers, un uriaș solfegiu planetar devine!

Înăbuș timpul ce-am pierdut uitând de mine,
Mă scald afon în note ce mereu voi plânge...
Eu mă petrec non stop pe-amurgul ce mereu se scurge
Și-ți las versul duet... Cu muzica ce-o știu și-i pentru tine!
01.10.2010