Apa morţii

Câtă nevoie am de infinitul din tine,
Să-mi acopere goliciunea inimii,
Pe care am uitat-o într-o zi,
Când tocmai î-mi sărbătoream Destinul,
Munţilor cuceriţi de istoria vieţii mele,
De dincolo de mine.

De aceea eşti slava Cuvântului ce m-a întrupat,
Eşti zidul care mă ţine departe,
De duşmanul din mine ce-mi vrea moartea,
Fericirii de a fi iubit.

Te rog înţelege-mi norii,
Ce se abat asupra orizontului fiinţei mele,
Pentru a mă uda cu amintirea,
Trecutului,
Ce o revarsă peste mine,
Şiroaind din apa morţii.