ARIPI NEGRE

…si daca as putea sa sterg absolut orice urma din mine care ma intoarce mereu la tine;si daca as putea sa te sterg pe tine pentru totdeauna de pe fata pamantului;si daca n-ai fi existat niciodata…
Trebui sa existe tot timpul un “si daca…” …si daca nu era acest “si daca” ,eu acum nu mi-as mai face iluzii despre cum ar fi fara tine,deloc,in viata mea…
Dar mai ales,cel mai important “si daca”:si daca nu m-ar fi durut atat!Dar m-a durut,si ma doare continuu,in fiecare secunda,in fiecare clipa,tot timpul,la orice pas,eu simt durere.O durere adanca in suflet,care imi taie respiratia,care imi opreste bataile inimii,care efectiv ma dezarmeaza.Este probabil singura mea tovarasa,care se va tine scai de mine pentru totdeauna,este durerea mea care te uraste pe tine si care vrea sa ma doboare pe mine.Dar cum sa urasca ea o fiinta care nu exista?Cum sa te urasca pe tine care,esti o entitate?Si totusi o face…iar eu,la randul meu,o urasc pe ea pentru ca nu pot sa te urasc la fel de mult pe tine!Caci dintotdeauna tu ai fost o parte,eu-intregul.Tu ai fost fundatia,eu-cladirea.Tu ai fost fiinta,iar eu-imperiul.Mereu ai fost parte din mine…fara tine eu nu eram eu,si fara mine tu nu existai si totusi acum eu nu mai sunt nimic fara tine,dar tu traiesti din plin fara mine…alaturi de ea…acum esti parte din altcineva si ea este sursa ta de viata,iar eu m-am intors la ce eram,la nimic.Pentru ca,desi am fost in fata intotdeauna,tu nu m-ai vazut,desi iti vorbeam,tu nu m-auzeai,desi dadeam in tine,tu nu simteai nimic fiindca nimicul nu poate fi nici macar observat…si eu pentru tine asta eram:un nimic.
Ma inaltam,zburam cat mai sus pe zi ce trecea,prindeam viata,imi deschideam aripile si mai mult,sorbeam in nestire fiecare clipa in aer…tu m-ai invatat sa merg pe nori…si tot tu mi-ai taiat aripile,mi-ai luat aerul,m-ai izgonit inapoi pe Pamant.
Zambeam tot mai mult,radeam,ma bucuram cand erai tu si eu nu eram…in mintea mea,tu erai al meu,tu traiai cu mine,langa mine,prin mine,dar n-a fost niciodata asa…zburam..alaturi de ingerul meu si de fapt zburam singura…si m-ai lasat sa zbor…ca apoi sa ma dobori la fel cum Moartea doboara un tanar in floarea varstei si plin de viata.
Era de ajuns sa-mi strapungi o aripa cu o singura sulita si ma omorai,dar era prea putin pentru tine…ai tras o data,deja cadeam;ai tras a doua oara,abia mai respiram;si ai continuat sa tragi pana cand nu a mai ramas nimic din mine si doar sufletul meu a ajuns in mainile tale,ca apoi sa faci tu ce vrei cu el…si l-ai omorat si pe el.
Visam…te visam pe tine,ne visam pe amandoi,ma visam pe mine alaturi de ingerul meu,si te strageam in brate in vis,si te adoram…si m-ai trezit din vis si mi-ai interzis sa mai visez vreodata.Ai sters visul din gandul meu,ai sters noaptea din viata mea,numai ca sa nu mai pot visa…nu am mai visat…

Traiam…simteam orice zvacnire din lumea asta,fiecare zgomot il simteam profund si ma-ncanta…respiram si adoram sa respir,sa traiesc,sa simt…dar ai vrut sa ma vezi moarta..si m-ai ucis.Dar ai vrut sa ma vezi in cosciug,fara suflu,palida,imbratisata de Moarte,si m-ai pus chiar tu insuti in mormant.Si n-a fost de ajuns!Ai vrut sa fii sigur ca n-am sa ma intorc din morti si ai turnat pamant peste mine…mult,mult pamant…si nu m-am mai intors…
Inger bun,cu chipul alb si luminos,tu ai vrut totul,si totul ai avut!Acum,intoarce-ti privirea…uita-te-napoi…si aminteste-ti cand mi-ai strapuns aripile si m-ai omorat,cand mi-ai luat visele si m-ai omorat…in mii si mii de feluri,mereu,tu m-ai ucis…adanc,adanc m-ai ingropat,tarana ai turnat peste mine…m-ai vazut palida,si trista,si trupu-mi lipisit de viata era…Si totusi acum,vezi bine,sunt aici,in fata ta!Ma vezi cum te vad,si ma auzi si nu poti sa crezi…Sunt eu,sunt vie,sunt mereu si intotdeauna voi fi eu! Te uiti uimit,te simti ciudat,e ireal?Cum?Cand tu,Ingerul,ai dat porunca si ti s-a indeplinit,acum,ma vezi aici?cu tine?Da..da,dragul meu…caci ai uitat…eu pentru tine am fost un nimic si asa ceva nu poti ucide!
Am reinviat dupa ce speranta de viata nu mai aveam,si am prins putere din Adancuri si m-am intors…mai buna,dar mai rea cu tine,mai fragila,dar mai puternica pentru tine…m-am intors sa-ti vad chipul cum urla si tipa si strange Moartea-n brate,dar nu moare…Tu ai fost mereu Ingerul bun din viata mea,din mine,dar ai uitat ca Ingerul cu aripile negre eu mereu am fost.Tu poti sa mori,caci muritor esti,dar eu ma voi uita la tine si voi zambi rece cand un fior electric iti va poseda corpul…si voi continua sa zambesc,si cu fiecare secunda in care vei cersi indurare eu ma voi hrani,ma voi intrupa la loc din lacrimile tale,din durerea ta,din moartea ta.Iar tu vei deveni “nimicul” si eu voi fi Entitatea.Eu mi-am pierdut aripile in secunda in care te-am vazut,caci imi era interzis sa doresc un Inger…dar acum sunt eu din nou,iar tu nu vei mai fi.
Ce trist…macabre ganduri…e frig,dar de fapt,asa trebuia sa fie…frig,caci mortii sunt reci,iar eu sunt moarta…
E neobisnuit de frig,si e o umezeala ce m-apasa,si un tipat ce-mi sparge timpanele…e o durere ce-mi vorbeste dar nu o inteleg…imi vine greu sa ma misc…sunt parca legata,sau mai bine batuta in cuie,in niste cuie invizibile,dar care ma dor,si-mi strapung carnea..si sangerez…dar nu sunt!Iar nu mai am aer,dar nici nu simt nevoia sa respir! e negru..totu-n jur e negru…e noapte?nu…sunt oarba?…nu,caci vad fiinte fuziforme si umbre aievea…
Ma trezesc,cu greu ma ridic din mormant si parca pasesc intr-o lume noua,pe un pamant neted,neatins de om…ah!Ce ma orbeste lumina!Ce zgomot!Ce galagie!Vreau liniste din nou…si nu cunosc pe nimeni…sunt singura intr-o lume goala…
Imi intind aripile si zbor…cat mai departe…si caut.Dar ce caut?Il vad pe el…il simt…ma uit la el si Doamne!ce durere!Ma doare sufletul,dar n-am…ma doare inima,dar nu o simt batand….ma doare intreaga mea fiinta anterioara pe care n-o mai am…si totusi,chiar si dupa moarte,El ma doare!Ingerul meu bun…inca imi face rau…
Si cad…o forta ma atrage spre pamant…ma izbesc de sol intr-o secunda,in fata lui..dar nu ma vede,trece peste mine,merge mai departe…nici nu ma simte… merg in spatele lui,ii respir in ceafa,ii vorbesc..de ce nu aude?de ce nu m-aude?il ating dar nu simte!…a murit…si el in ziua cand m-a ucis…a murit…s-a scurs viata din el cum s-a scurs tarana printre degetele sale cand m-a ingropat…a murit fiindca fara “nimicul” ce-l tinea in viata,era si el insusi un “nimic”…
Suntem amandoi morti.Suntem impreuna si dupa moarte.Eu inca il mai simt si el acum ma vede…si ne vorbim mereu,ore in sir…si eu,din Moartea mea ii dau din nou viata…el moare bând otrava mea…dar suntem amandoi.Il vad mai frumos ca niciodata,il simt mai cald…ochii i se lumineaza…ne luam in brate…Ma strange tare ca si cum ii este frica sa nu ma rapeasca Moartea din nou…ce calm e…mai linistit ca niciodata…are buzele reci si tremura…Parca are cristale in privire…
Mereu…amandoi,tinandu-ne in brate…zburam usor,peste pamant,si aripile noastre negre sunt atinse de vantul rece…Incet,incet…ne asezam impreuna in sicriu si plangem si murim din nou,dar impreuna…
Si in Eternitate,pe cerul Infernului o stea a aparut cand doi ingeri s-au cuprins si-au coborat in noapte…