Biblioteca amintirilor

Şi eram fericiţi,
fiindcă cerul era mai nins ca niciodată
cu petalele privirilor noastre,
care au fost luate,
de acelaşi vânt sentimental
şi duse spre nicăieri.
De aceea m-am hotărât să te caut.
I-am spus şi vântului,
care a început să râdă ironic,
de parcă ar fi fost ceva atât de absurd.
Râdea
în timp ce ducea
praful clipelor cazute de pe Destin
în tăriile unde se ţes noi amintiri
uitate de toţi.
Şi atunci,
am vrut să ştiu,
de ce duce acolo amintirile pierdute
şi neştiute de nimeni
că doar nu e cerul
biblioteca amintirilor?