Căderea îngerilor

Heruvimi reci şi trişti
Ca visele mele uitate,
Apocaliptice umbre rămase tăcute
Departe de inimi uzate
Şi stele sorbind cu nesaţ strălucirea
Cerului înecat în apusuri.
Gânduri născute din foşnete moarte
Şi zboruri pierdute-n abisuri.
Pe toate le strâng, le adun ca nebună
La pieptu-mi pustiit de tăcere…
Mi-e cântecul mut ca lebăda moartă,
Mi-e ochiul străin de durere.
Şi-aş vrea să mai pot azi cuprinde în braţe
Nemărginirea uitată de vreme.

Lacrimi fierbinţi şi sorbite
De buze mereu însetate.
Priviri fără ţel şi rănite
De orizonturi deşarte.
Gânduri rostite-n tăcerea târzie
De flacăra iubirii trecute.
Cad din înalt alţi şi alţi îngeri
De prea multe aripi pierdute
Iar eu, copilă nebună,
Îi prind, îi culeg ca pe-o floare….
Mi-e sufletul mort fără vise,
Mi-e zâmbetul şters fără soare.
Şi tot n-am învăţat că-n viaţă pustiul
E unic şi moarte – nu are…

Luceferi plânşi şi căzuţi
Ca zborul meu lin peste lume.
Sărutări ruginite de vreme
Rămân dintr-un fals fără nume.
Şi îngeri-mi goi de veşminte furate
Arse de minciuni şi trădare
Cad încă o dată din visele mele
Şi-ncet se îneacă în mare.
Şi eu, cu sufletul veşted,
Privesc cum mai vine o noapte…
Mi-e cerul rămas fără stele,
Mi-e inima răvăşită de şoapte.
Şi nici nu mai ştiu de ce astăzi iubirea
Păstrează speranţe uitate.

(luni, 27 octombrie 1997)