Cuvintele mării

Nu mai ştiu

şi nu vreau să mă gândesc

mergem împreună, e

sfârşitul zilei, cerul se-nchide, nori arşi de soare

fug, atingând marea acolo unde

ajung doar gânduri

despre cum ar putea fi



pe plajă, valuri calde


şterg umbrele paşilor noştri

ce rost ar avea să vorbim peste

glasul mării, ar fi de prisos, ar suna fals

am ţipa probabil

deşi

lumea închipuirii e largă

sunt valuri şi soare, pot fi oraşe cu străzi aglomerate,

poate fi acest pod ascuns de asfinţit

şi ceaţa îngălbenită de soare.


unde câţiva oameni păşesc parcă pe vârfuri

şi vorbesc în şoaptă

să nu-şi tulbure liniştea

pot fi eu aşteptând să apari tu

încercând să trag în piept aerul sărat,

râzând amar, simţind că nu-mi ajunge

sprijinită de balustradă

suspendată între mare şi cer

nu ştiu încă nimic.




doar scriu, mâzgălesc foi, desenez pescăruşi

şi pietre lipite

asemeni



asemeni oamenilor când se iubesc

uite, număr în câteva clipe

un val gri va şterge aceste rânduri mărunte

în loc va lăsa scoici sau alge

de aia-ţi spun


uneori glasul mării aduce cuvinte la mal

din ele ne facem coliere şi

de-aia putem spune că iubim.

Dar ce ştiu eu, nu ştiu nimic...