De dragoste

Încerc, ca vinovatul gând din mine
Să-l vindec cu prezenţa ta sublimă,
Drogat cu frumuseţe, ca-n grădină
Când gust ce bună-i mierea de albine.

În declaraţii lungi şi demodate
Să înfăşor superbe sentimente
Nu vreau. Sunt pe deplin suficiente
Calde priviri şi mâini împreunate.

Pe vremuri, ţi-aş fi spus că eşti chiar luna
Lucind demonic printre stele moarte
Dar vremurile-acelea sunt departe
Şi nu mai sunt nici “nopţi o mie una”.

Am căutat, memoria mi-e martor,
Asemănări cu florile terestre
Dar aş jigni comorile celeste
Din ochii tăi divini… şi nu sunt tartor.

Speranţă nu mai am ca să mai caut
Un gest magnific să-nflorească visul.
N-am să te rog, dovadă-mi este scrisul,
Să mă alini cu vocea ta de flaut.

N-ai înţeles gândirea elegie
Ce-ţi arestează mintea de copilă?
Poate-am să plâng dar să nu-ţi fie milă
De-un om ce fuge spre copilărie.

Nu-mi place să vorbim despre iubire,
E prea abstract cuvântul venerabil
Iar viaţa, un destin inexorabil
Ce nu cunoaşte decât amăgire.