Gelozia mea

Cînd te-am văzut, femeie cu un alt bărbat decît mine, Mărie,
Inima-mi bătea de nervi, ştii ce mi-am zis în sine mie?
Acum te scot cu greu din sufletul meu fără nici-o reţinere,
Voi pune sufletului zăvoare grele, decît cu punere de audiere,
Pentru al tău suflet de piatră şi rece ca un cub de gheaţă,
Iubirea pentru mine avută ai îngheţat-o bine dis-de-dimineaţă,
Al meu-i cald şi nu vreau să răcească şi să se îmbolnăvească,
Pentru a pleca de pe pământ şi aţi face tu de cap ca şi-o broască,
Cu al tău suflet rece şi de piatră – Mărie, dar tu eşti moartă!? –.

Oare !? dar înţelegi tu cum ? Despre această gelozie,
Dorul după tine-mi arde şi sufletul meu mi-l sfîşie,
Căci mă-ntrebam, dar tu nu m-ai iubit deloc, Mărie?
De fapta golănească mi-ai produs-o în suflet tu mie,
Dacă iertarea ţi-ai fi dorit-o de la al meu suflet de agorie,
Eu te-am iubit cu inima şi mintea, şi credeai că nu eşti iubită?
Te-am iubit nespus cu a mea toată fiinţă cu dar de mult orbită,
Dorinţa-i mare şi atît de guralivă de-a te ierta din suflet,
Pentru a-mi deschide zăvoarele să te las să intrii ca un fulguleţ,
Te visez la al tău căpătîi şi te mângâi pe capul tău de prinţesă,
Şi îmi trec mâna prin al tău păr bălai şi pur şi mirosind a brînduşă,
Îţi şoptesc agale la a ta ureche cuvinte de ademenire blândă,
Cît te-am iubit şi am ţinut atît de mult la a ta fiinţă frigidă,
Atâtor vorbe calde şoptite cu durere a iubirii mele ce-am avut-o…
Atunci cînd te-am întâlnit din pură întâmplare – „ iubito „ – ,
Acum cu valul de mângâiere a unei amintiri ţi-a rămas de la mine,
Şi-ţi trimit o scrisoare ca-o săgeată din arcul cel al genelor tale de origine,
Scrisă cu durerea mea care ţi-o port pentru al tău dor,
Priveai scrisoarea straniu de gingaş de durere amator,
Zi de zi, seară de seară mă gândesc la ceea ce a fost între noi,
La iubirea ta sinceră şi eternă cum-mi spuneai şi acum este gunoi,
Primesc o scrisoare de iertare de la tine – fostă onorabilă iubire -,
Imi spui fără nici-o mică reţinere să mă întorc la a ta iubire,
Chiar dacă tu mi-ai alungat bagajele şi pe mine din sufletul tău,
Eu în continuare te mai iubesc atît mult ca la începutul cu vecinul tău,
Destinul poate că face a te ierta şi a fi din nou cu tine – iubită Mărie -,
Cu relaţia nostră dulce pe care am avut-o şi acum poate fi la primărie,
Acum pot spun cu mîna pe inimă că nu vrea să te văd vreodată,
Numai Demiurgul sfînt îmi poate demonstra că tu femeie te-ai schimbat,
Acum eşti de casă şi un alt bărbat în afară de mine nu-ţi mai pasă dezaprobat,
— Ah, în deşert, dacă aş fi acum şi aş muri de sete pentru a te ierta,
— Off! – fostă preaiubită femeie -, mai bine aş muri de sete şi durere de burtă,
Iubirea ce a fost între noi acum de mult să-o arunc înspre cerul cel luminos,
Plin de razele soarelui şi pete de curcubeul speranţei unui viitor prealuminos.

Am mare insecuritate şi lipsa încrederii în mine de atunci…
Ţi-a lipsit încrederea faţă de mine şi ţi-ai piedut respectul pe atunci…
Acel bărbat cu care ai fost era sigur pe el şi încrezător în forţele proprii?
Nu-mi mai pasă de-a ta fiinţă – domniţă Mărie – eşti liberă ca şi păsările cerului,
Să faci ce pofteşti şi măcar să mai ai vreo amintire cu noi să i-o arăţi domnieilui,
Poate mă vei chema la a ta nuntă pentru a vedea şi eu acestă mascaradă,
Şi te voi felicita spunăndu-ţi la ureche – Te-am iubit nespus de mult -, camaradă.

28/29 septembrie 2010