În urma inimii

Nicăieri în urma inimii mele,
Nu aş putea să respir,
Chiar de mi-ar rămâne,
Umbra cuvintelor tale
De dincolo de inima mea
Atât de măcinată de Moara Sentimentelor
Unei mari iubiri.

Nici măcar atunci nu te-aş putea înţelege
De ce amesteci clipa ninsorilor ce vor muri
Pe asfaltul negru, al gândurilor noastre
Cu noi înşine,
În pensula unei amintiri a dorului,
Ce doare mai tare decât noi,
În noi!

Şi atunci mi-ar trebui,
Miile de ani ai zâmbetului tău,
Pentru a deveni sufletul surâsului paşilor vieţii
În imaginea răsăritului,
De dincolo de respiraţia care ne-a născut,
Pentru a reuşi să murim
La fel de eterni
Ca întotdeauna înainte de a fi noi.

Şi totuşi fără de noi,
Ne-am fi pierdut în întunericul
Vorbelor goale.

De aceea te iubesc
Mai mult decât pot să înţeleagă
Moartea şi viaţa
Regretelor târzii ale deşertăciunii,
Acestei lumi,
De a merge mai departe
Fără de noi înşine.

Ai putea privi prăpastia care desprate lumea noastră
De tot ce înseamnă condamnarea de a fi clipa morţii?
Ai putea înţelege durerea care ne desparte de moarte?
Şi cine ar mai crede în iubire dacă am uita să murim?
Acum mă crezi de ce iubesc viaţa ochilor tăi?
Te iubesc!