Inima timpului

Sunt alături de inima Timpului
şi îl întreb dacă a iubit vreodată?
îmi spune că el este doar clipa morţii
a deşertăciunii omeneşti,
care a dorit să lipsească la naşterea
iluziilor vieţii,
dar a întârziat
de la întâlnirea sa
cu Dumnezeul iubirii din noi.

Motiv pentru care viaţa a devenit o luptă,
iar fericirea un război etern,
cu noi înşine,
pierdut mereu în faţa Destinului
paşilor pierduţi ai speranţelor,
ce nu mai pot nici măcar să-şi şoptească,
durerea zilnicei recunoştinţe de a avea un Dumnezeu
care ar fi vrut ca totul să fie perfect

Dar!

Mereu trebuia să fie un Dar
al Diavolului,
Prelins peste neputinţa şi neştiinţa
dar mai ales dorinţa
De a fi salvaţi de acelaşi Dumnezeu
prin durere!

De ce, Doamne, nu ţi-ai găsit alte clipe
Care să-ţi sufere neputinţa
decât prin noi
În nenorocita noastră de clipă
atât de străină de viaţă,
încât a devenit întocmai propriul nostru Destin!?