Iubita mea fără forme

Printre coapsele tale se pot vedea Tour Eiffel, l'Arc de Triomphe

şi mulţimea nărăvaşă care se calcă-n picioare până la cer –

astfel, trăind pe picior mare, alături de tine pot vedea lumea,

pot urmări norii şi mirosi transpiraţia de la metrou într-o zi de noiembrie,

atunci când alegi calea de mijloc de jos



Nasul tău seamănă cu stânca pe care am căţărat-o vara trecută –

atât de lină încât florile de colţ au devenit rotunde;

numai degetele mele se îndoiau asemenea păsărilor flamingo


când meditau profund în oglinda mişcătoare,

şi aveau impresia că se scufundă



Când te ţin de mâna caldă şi catifelată simt invazia acelor

ce fug ca nebunele până-n hipotalamus, şi se-ntorc ostenite

să anunţe ora exactă în ceasornicul gol

Momentele dilatării simţurilor într-un deşert al umbrelor fără stăpân,

par să-ţi urmărească fiecare mişcare prin răcnete instinctuale



Pieptul tău... O! Pieptul tău, jumătate chel, jumătate pădure mă duce


cu gândul la serile când ne plimbam pe lângă cimitir şi era frig,

şi cald pe jumătate. Atunci am aflat pentru prima oară că diferenţa

dintre moarte şi viaţă este exact de doi metri: plini de pământ şi de viermi

şi bucăţi ruginite de fier, şi de oase



Scrisorile tale miros a măr, a trabucuri şi au gust de fetească albă –

mai puţin a hârtie şi cerneală scumpă chinezească

Când le deschid se adună timide pe masă, şoptesc vorbe dulci şi-apoi îmi arată

o frunză roşcată, un scaun, o lampă cu gaz şi fereastra deschisă spre cer,


şi ruj, preludiu, mister



De niciunde ochii-ncep să se-adune, să taie din tine bucăţi moi ... virgine,

să-ţi miroasă-n călcâie, să te tragă de coapse, să se urce pe nas

până-n cimitire, să te-njure şi-apoi resemnaţi

să te-ngroape

în timp