La steaua... mea

Imaginați-vă o altă boltă,
a cerului, numai de negru;
nicio sclipire de revoltă
în smoala-ntinsă pe de-a întregu.

Pe-un cer lugubru, mortuar,
fără oceli, pe sfera cavă,
ar fi cum ziarul, doar tipar;
ar fi fără busolă... o navă.

De singuri ne-am găsi-n afund,
în hău am fi înmormântați;
ne-am plânge veșnicul ”profund”...
Am fi toți orbi, exorcizați.

Mi-agăț retina de un punct
-nici nu-l văd bine la culoare-
e-un led; îi cer dintr-un străfund
iubire să-mi dea, alinare.

Pe raza dintre noi-n eter,
e-o dâră de lumină fină;
sunt trup și suflet, pasager
sunt călător, în car-lumină.

Nici nu am timp să obosesc,
-sunt doar plecat și-am și ajuns-
nu mai am corp să deslușesc;
de mă atingi, pot fi pătruns.

Am miliard de ani lumină
-doar într-o clipă i-am parcurs-
nu-s pe-o planetă, îs ca o-albină
în fagure, cu roiul scurs...

Devin un gaz, un fir de praf,
-sunt fericit, sunt demiurg-
mă-nvârt, sunt con de fonograf;
într-un vârtej, tot cresc, mă strâng...

Mai am rezervă, un boson
ce mi-am trimis, în altă stea.
Acolo mă voi face om!...
V-aștept, va fi planeta mea!
06.07.2010