La un moment dat toate științele se vor numi iubire

țineam în mînă o prună zemoasă și
aveam stomacul gol
mă gîndeam că peste o vreme
o să fie uscată
scofîlcită dar luminînd o frumusețe tot mai stranie
ca un secret care devine din ce în ce mai adînc
odată cu timpul

și-o vedeam pe ea
înfrumusețată în fiecare zi de un pictor invizibil
ale cărui mîini înfig pensulele în culoarea zilelor
și-o imprimă în obraji
în ochi
lumea toată este oglindită pe cer și
la fiecare intersecție
apare un copil murdar
care-l șterge cu racleta de parbrize

nu ştii ce zi e azi
din cînd în cînd mai sînt zile care se nasc fără nume
în care dumnezeu coboară pe pămînt
se îmbată se bate și mai înjunghie pe cîte unul

mă gîndesc la ea cînd scutură cearșafurile
și dragostea noastră se împrăștie peste oraș

atunci îți dai seama că sînt zile
în care dumnezeu îți dă de băut și
în beție perfecțiunea înseamnă că nu-ți mai cresc
unghiile
părul
ca nu mai ieși din tine și căutările au luat sfîrșit
plin pînă la buză ești asemenea unui pahar care stă să se verse
dar ești ferit de orice cutremur

și atunci te întrebi cu vocea femeii lui dumnezeu
oare în afară de iubire
cîte promisiuni de fericire mai rămîn disponibile?

și frica aceea nelămurită că lumea vrea să îmi fure cărămizi
din gardul grădinii unde ne sărutăm
pentru a le pune sub picioarele mai scurte ale meselor
se scurge pe străzi
mici șiroaie sub tălpile trecătorilor
care par mai înalți
tot mai înalți și încearcă să vadă dincolo
peste piepturi în sufletele celorlalți

și noi vom rămîne împreună
ultimii oameni pe o planetă care se prăbușește în soare
și înainte s-adormi purtînd pe buze un zîmbet nedezlegat încă
de la facerea omului
îți voi șopti cu glas rece

înfige seringa asta
adînc
la rădăcina fericirii