Mă chinuie uitarea

Mă chinuie uitarea...
Chipul tău, departe, Îngăduie fantasmei râsul
Iar zestrea de amintiri trece-n slova
De care râd cei săraci întru simţire.
Sărutul tău a trecut demult în lumină,
Sporind strălucirea ochilor
De care mă mir în oglinzi.
Un munte pribeag mă aşteaptă pe poteci
Înflorind margarete perechi.
Din lacrimi te adun şi întreb de tine ploaia,
Însă uitarea-i stăpână pe lacrimi, pe ploaie.
Mă aşez lângă pietre tărie cerşind
Şi nu mai ştiu de mai este vreme
Povara să-mi port peste umerii goi
Şi pe cine să iert.