Mădălina. Magdalena

Putem juca teatru, o viață,
Fără de școală d-actorie?
Suntem cu toți, artiști, paiață
Și rol jucăm și datorie?!?

Avem fațete neștiute,
Purtăm, toți, măștile de bal!
Doar îndrugăm, vrute, nevrute...
Suntem, de-un simplu teatral?!

N-avem simțuri de altădată,
Nu suntem ”live”, ci doar ”play back”;
Trup de ”plastii”, față fardată...
Aprindem sentiment, ca bec!

Ne mor artiștii adevărați,
De proști ce suntem; nu-i iubim!
Îi ignorăm! Doar de-s plecați
Îi plângem, dar și-atunci mințim!

O plâng acum, pe Mădălina;
Mi-a fost idol de tinerețe,
Mi-era auz, mi-era lumina...
Mă fermecase-n frumusețe.

Ah, ce-aș fi vrut, să-i fiu aproape;
N-aș fi lăsat-o ceas, minut,
I-aș fi sorbit, din glas, din șoapte
Orice respir, orice sărut!

Am mai pierdut un suflet seamăn,
Ce ne ținea locul la toți
Să spună -ca un frate geamăn-
Ce nu putem, infami, netoți...

Am glasul ei -ce-aș vrea să am-
Între timpane, în infinit...
Plămânii-i simt timbru-i și alean
De dragostea-i, ce n-a-mplinit.

O plâng, mă plâng, că n-o mai am
Și nu mai vine să ne vadă.
Am foaia-n lacrimi, glas nu am...
Te-ai dus, frumoasa mea, de dragă!!!
16.07.2010