O fâşie de dragoste

Astăzi am ieşit afară să-mi văd toamna.

am găsit-o ceva mai stinsă decât toamnele pe care le-am avut

cu alte mult mai îmgălbenite prilejuri,

sub alţi pomi, fructiferi sau nu,

sub alte garduri, streşini, şenile, sub aripile altor îngeri.

de data asta toamna mea părea mult mai pregătită

să-mi spună direct ce urmează să mi se întâmple.



toamna m-a atenţionat că femeia care-mi place


îmi zice Nicolae

de parcă aş fi ultimul ei cuvânt, pronunţă Nicolaie

de parcă aş fi singurul nume de Sfânt pe pământ,

de parcă Nicolae ar fi

o gură de apă, o gură de aer. O gură de nicolae.



am revenit în casă. Mi-am dezbrăcat hainele.

mi-am dezbrăcat femeia, sau invers, şi m-am făcut tatuaj

pe toată pielea ei, inclusiv


pe ambele ei călcâie,

m-am depus până-n adânc de subsuoară.

i-am povestit ce anume mi-a spus cea de-afară

despre felul cum ea, în casă,

mă nesfârşeşte şi mă nicolăieşte.



între noi s-a aşternut o nouă fâşie

de dragoste

ce seamăna leit cu toamna de-afară,


apoi s-a aşternut peste tot

stratificat şi zaharisit