Ploua

Plouă peste mine cu amintirea
Clipelor în care eram
Surâsul prin care ţărâna viselor noastre,
Credea că este nemuritoare.

Atunci te-am ascuns sub umbrela împlinirii,
De unde nu doream să ieşi niciodată,
Pătând orizontul speranţei mele,
Cu durerea unei despărţiri,
Pierdută din suflarea morţii
De noi înşine.

Şi ne-am aşteptat mereu în ploaia eternităţii,
Străini fiind de privirea inimii,
Ce nu mai bătea ora,
Cuvântului prin care ne-a întrupat
Dumnzeuul iubirii noastre.

Ploua,
Dar noi nu mai eram stropii,
Pe care lacrima speranţei ar fi plătit oricât,
Pentru a ajunge în vârful şuvoaielor
Promisiunilor noastre de sânge al amurgului.

Ploua,
Ca atunci când ţărmurile privirilor noastre,
Vor fi acoperite cu valurile,
Iubirii ce nu pot trece niciodată,
Fără să fim noi talazul dorului din ele.

Ploua,
Atât de rău în fulgerele inimilor noastre,
Încât au aprins toate amintirile paşilor tăi,
Acoperiţi de lacrimile sărutului ce ne-a unit,
Îmbrăţişarea zorilor privirilor noastre.