Poem neterminat

Te-am cunoscut când tocmai primisei
Premiul Nobel
pentru iubiri spulberate.
Gemeai de atâta bogăţie încât cuvintele mele stângace
nu valorau
nici cât ceaţa risipită-n bucătărie de fumul primei ţigări.
Mi-ai arătat sertarele cu amintiri... rufe colorate, trufaşe, altele
prea strâmte de-atâtea spălări cu lacrimi...
Ţi-am zărit, prin hăţişul de zăbrele moi
al părului tău, sufletul
pus la uscat pe cenuşa mocnită a meningelui...
Şi totuşi continuai să mergi... şi să faci să pleznească
mugurii merilor în plin decembrie cu zâmbetul tău.
şi totuşi acidul tău dezoxiribonucleic emana un miros de cozonac, de nuci,
de brad verde adumbrit de globuri roşii, un
soi de bucurie, de speranţă...
Şi totuşi...
Te-nfiorau un ghem de vorbe nerostite ascunse într-un punct,
iar degetele tale dezmierdau ca pe-o cocă prea îndelung frământată
o prea omenească nevoie de ... casă, de
aşezare, de trei.
Zi de zi am construit cîte o fărâmă de
curcubeu
ca un pod gigantic întins către tine...
Uneori
îţi strângem mâna şi-l făceam să lumineze,
Alteori
îţi atingeam părul şi cerul se umplea de scântei.
De cele mai multe ori, dorinţa
era de ajuns.
Zi de zi am lucrat la restaurarea sufletului tău pârjolit.
Zi de zi. Vis cu vis.