Poveste cu o ploaie şi un trandafir

Atunci când Timpul,
muşcă din coperţile roase ale
zâmbetului etern
ce părea că ne-a unit cândva,
la colţul străzii întâmplării,
să ştii că nici ploaia viselor
nu-şi mai înţelege
norii iubirii,
care i-a dat viaţă,
şi a trimis-o să spele
cu frumuseţea ei divină,
gândurile negre din sufletele trandafilor
însetaţi de iubire.

Norii credeau atunci că toate visele
frumoasei ploi sunt doar,
apă de ploaie şi atât,
fiindcă din toate dorinţele absolutului din ea,
nu va naşte altceva
decât spinii frumoşilor trandafiri.
De aceea plângeau norii,
Dându-i şi mai multă ardoare,
Fără vrerea lor,
Frumoasei fiice.

Atât de mult iubea trandafirul,
încât l-a îmbrăţişat
cu toata pasiunea din genele ei
prin care se scurgeau,
toti strămosii furtunilor din ea.

Dar cu cât săruta
mai cu fulgerele patimilor trandafirul,
cu atât acesta o înţepă mai tare,
până când sângele ce-i pulsa la tâmple,
i se scurse pe ţărâna uitării.

Fără puteri şi abătută,
căzuse în genunchii clipei,
la tălpile trandafirului,
încercând cu greu să ridice ochii
către părinţii ei norii,
care nu mai existau demult,
fiindcă venise soarele
peste un nou timp,
neinteles niciodată de ploia,
ce se scurse în ţărâna neînţelesului
lăsând trandafirul să se usuce
de dorul ei.