Povestea cântăreţului

A fost odată un cântăreţ,
Voinic şi zâmbăreţ,
Ce glasu-i tare simţitor,
În cântec-i povestitor.

El îi cântă unui rege,
Cu versuri făr’ de lege,
Într-un castel ce-i măreţ,
Unde-i acest simţitor cântăreţ.

Şi cum regele o fată avea,
Ea de el îi plăcea,
De glasul său de înger,
Că-n voce-i foarte ager.

Ea frumoasă cu păr bălai,
Ochi albaştrii ca din Rai,
Chipul parcă era sculptat,
De parcă era desenat.

El s-a îndrăgostit de ea,
Şi crede că ea îi era crucea,
Când o vede inima-i bate,
Cu dor de abilitate.

Ce sara s-aşezară pe cetate,
Amorul lor cum se dezbate ?
Doar dacă rege va fi de acord,
Dacă el îi cântă la decacord.

Regele aflară şi nu-i plăcură,
Vestea i-a fost prea dură,
Cântăreţul a fost bătut,
Cum nu s-a mai văzut.

Fata în fiece sară plânge,
Pe rege nu poate a-l înfrânge,
Că va fi mare vărsare de sânge,
De inima ţi-o frânge.

Într-o sară regele visară,
Că-n vis un înger o să-i apară,
Să-i şoptească cu glas domol,
Că amorul lor îi este un idol.

A doua zi pe cântăreţ îl eliberară,
După visul cel avusese asară,
Regele acceptul şi-l dădu faţă de ei,
În privinţa dragostei.

Nunta mare făcură la castel,
Dorind ca ei să-i aducă un nepoţel,
Să-i ducă împărăţia mai departe,
Exact ca într-o carte.

Trei zile şi trei nopţi ţinură –
Nunta lor ce-i atât de pură,
Cu bucate ca din poveşti,
Care pe toate le doreşti.

Trăind tinereţe fără bătrâneţe,
Cu viaţă plină de mare fineţe.

( 2010, 15 decembrie )