Recviemul iubirii

Ce căută paşii noştrii
Pe valurile strivite ale timpului,
De mirajul neputinţei?
Acela de a fi aievea,
O amară iluzie a vieţii,
Ce nu ne lasă să ne întâlnim,
La ceas de soartă,
Oricât de târzie şi tristă ar fi,
Vremea tuturor vremurilor,
Mai vechi decât însuşi Timpul,
Îmbrăţişării noastre încremenite în neantul,
Ce înconjoară mormântul,
Cu nume de ţărână din noi,
Ascuns în cimitirul unor cuvinte,
Ce-şi trag seva din vorbele fără rost,
A celor ce n-au iubit niciodată.
Dar îşi râd nimcnicia,
La masa deşertăciunii,
Unde veninul lor devine,
Lacrimile prafului stelar,
Al iubirii divine din cugetul nostru,
Sau plânsul neînţeles de suflul
Lui Dumnezeu,
Din Cuvântul zămislirii noastre.
Ai milă Doamne...
Şi iartă,
Până şi amintirea lor,
Dar niciodată faptul,
De a călca iubirea în picioare,
Fiindcă atunci ar trebui,
Să te renegi pe Tine.