Salcia

M-a atins pe trotuar
-se pieptănase-n dimineață-
să-i plătesc mângâiere.
N-am niciun numerar;
tocmai cheltuisem pe-o viață
de-albine ce-au supt-o de miere.

Nesfârșit mă întorc de-atunci
s-o alint cu atingeri
pe florile-i lungi și de puf
din cosițe efilate în lunci...
Să-mi dea simțuri de îngeri,
cu răcoarea, în schimb de năduf.

E fata-n fuioare, înaltă,
cu șnururi de verde
ce plânge-n non-stopul de veci.
N-o mai vreau pe o altă;
doar ea îmi dă loc a m-așterne
sub plete, pe umeri de mal, calzi și reci.

Îi jur să-i fiu pururi o apă,
să-i adăp rădăcini;
De mă sec, lacrimi să-i dau,
lângă ea să-mi fac groapă,
să-i aduc pelerini...
Etern să-i fiu soț, să nu plec, doar să stau.

Oh, salcia plânsului vieții,
dă-mi din trupul ce ai, mângâieri;
infinitul mi-l fă, mâine-n ieri...
Amurg să îmi iei, dă-mă-n veci... dimineții.
03.07.2010