Scrisoarea sigilată II

Şi am primit scrisoarea ta-i semn că ai citit-o cu glas,
Plicul miroase al tău parfum care mă face să te doresc,
Inima-mi bate foarte tare parcă vrea să iasă atît de brusc,
Plicul l-am desfăcut şi cu grijă foaia o scot atît de uşor,
Şi-mi pun ochelarii şi mă apuc s-o citesc atît de binişor.

„ Floarea mea de mai cu miros de primăvară,
Am primit a ta scrisoare scrisă atît de pură,
Îmi este dor de a ta privire şi al tău chip,
Ca de poveste şi energic ca un parip,
Ştiam că nu m-ai uitat şi sunt a ta mereu,
Pentru a ta inimă şi sufletul bun de iereu,
Tu pentru mine eşti o mare comoară,
Aş vrea – iubite – să te văd diseară,
Amintesc cînd erai un tînăr fecior,
Atît de frumos şi cu un trup înfiorător,
Timpul trecut de cînd nici eu nu te-am văzut,
Dorul de tine este mare şi atît de abătut,
Doresc să mă revezi şi să mă admiri profund,
Cum a mea inimă bate atît de blînd,
Sufletul meu ar fii pustiu fără iubirea ta,
Ca şi-o casă şi urmînd să cadă aceasta,
Mereu pe geam privesc dacă vei veni,
De te-aş vedea pe un cal troian a-şi deveni…
Ca o prinţesă şi tu cavalerul meu voios,
Vei fii de acord ştiind că eşti ambiţios,
Amintesc de aceea noapte cu stele,
Dese şi lucitoare în mari reţele.

Muma mi-a trimis o scrisoare aseară,
Şi am aflat ceva îngrozitor o veste amară,
În care-mi spune că tata e pe moarte,
Aş vrea să fii lîngă mine şi nu departe,
Măcar aproape de-al meu sat de ţară,
O casă două la distanţă rară,
Cînd stelele năvălesc pe cerul nopţii,
Cînii latră tare şi puternic cu toţii,
Exact ca în aceea noapte a vieţii,
Cînd te-am cunoscut pe tine cu bucurii,
Sufletul-mi este atît de trist şi jale,
Tu eşti departe şi tata a murit agale,
Plîng mult cu gînd la noi doi,
Îmi este atît de dor de amîndoi,
Pe al meu tată ştiu că nu-l mai văd,
Pe tine mă asigur că te revăd,
Sunt la masa şi îţi scriu scrisoarea,
Cu suflet şi dragoste cu amintirea,
Al chipului tău care este atît de sfînt,
Cu buzele dulci de zmeură cu accent.

Se aude clopotul de la biserica din sat,
Şi răbufnesc într-un plîns ca un accelerat,
De la trenul de tristeţe de aproapele…
Acelei gării a Nordului de mare jale,
Plin cu lacrimile sărate ale sătenilor,
Curse pe al lor obraz ca cel al copiilor,
Din ale lor necazuri păţite în astă viaţă,
Ori pierderea cuiva de astădată,
Ţin în mîna poza ta şi o sărut,
Cu dorul de tine de parcă ai dispărut,
Îţi spun după ce l-am condus pe tata,
Pe al său drum mă simt dezgustată,
Să plecăm amîndoi în Bucureşti,
Ce spui, amorul meu, doreşti ?
Să ne simţim ca nişte regi,
Aici nu vom fii niciodată întregi,
Nu contează că în aceea mahala,
S-ar putea să ţi-se pară o aiureală,
Este gălăgie şi oameni diferiţi de noi,
Unii negativi şi alţii pozitivi,
Cred că, acei oameni sunt grozavi,
Şi deschişi la vreo comunicare,
Indiferent ce context are…
Acum de cînd sunt singură de smoală,
Viaţa parcă-mi este atît de goală.”

Prinţesa mea, preaiubita mea dulceaţă,
Sper să ne revedem să te fac alintată,
Să îţi aduc bucurie în al tău suflet trist,
Iubirea pe care ţi-o port este scrisă pe acatist,
Dumnezeu îmi este martorul suprem,
Cît de mult, te iubesc la extrem.

( 2010, 11/12 octombrie )