Scrisoarea sigilată

Aştern pe această hîrtie cuvinte potrivite despre noi,
Pana mi-o înmoi în cerneală a-ţi scrie ţie – pisoi -,
Timpul lung-a fost de cînd nu te-am mai văzut,
Şi îmi este atît de dor de al tău chip nemaivăzut,
Aminteşte-ţi de mine şi în curînd ne vom revedea,
Să te revăd şi să te admir dulce ca şi-o acadea.

Această hîrtie veche şi această pană uzată,
Ele îmi sunt martorii că nu eşti uitată,
De-al meu suflet care te venerează profund,
Am rămas la fel un mare biet suflet blînd,
Am pus mîna pe-a ta fotografie şi te privesc,
Şi îţi spun atît de sincer că te mai iubesc,
Afară-i noapte şi cerul este plin de multe stele,
Ca în seara cînd noi ne-am văzut feţele,
Ticăitul de la ceas mă provoacă de-al privi,
Nu-l zăresc parcă sunt bătrîn şi mă libovi,
Curentul îmi stinge focul de la lumînare,
Camera s-a întunecat nemaiavînd iluminare,
Caut în sertarul de la birou un chibrit,
A-mi aprinde lumînarea de pe birou umbrit,
Aprind băţul şi lumînarea s-a aprins fulger,
Şi aşternînd cuvinte pentru un frumos înger,
În mahala este gălăgie de bagabonţii ce hoinăresc,
Cum un tovarăşi se credea un rege-mi amintesc,
Mă îndrept spre fereastra camerei unde locuiesc,
Dar nu-i mai zăresc pe acei nesimţiţi ce hoinăresc,
Privirea mi-o arunc spre cerul senin şi plin de stele,
Şi formîndu-se pe cer al tău chip a frumuseţii tale.

Îmi răsună continuu în minte ceva cîteodată,
Că tu ai pe alt bărbat şi pe mine m-ai uitat deodată,
Timpul a trecut şi afară-i lumina ceea de altădată,
Ultimul meu an din viaţă care-i atît de zbuciumat,
Că nu te-am mai văzut şi asta m-a consumat,
Telefoane sunând, râsete, şoapte aud afară,
Pe mahalaua stai decît ca pe-o aventură,
Eşti educată de mare cultură de societate,
La modă de stil clasic de mare actualitate,
Ca un profesor de oraş şi nu un coate goale,
Ca un bagabond de pe mahalua de animale,
Soarele a ieşit dintre norii albi ca a ta dantură,
Şi străluceşte puternic ca ai tăi ochi de cultură.

La a mea uşă de brad ciocăne puternic cineva,
Atît de insistent parcă s-ar grăbi undeva,
Mă ridic încet şi mă îndrept să văd cine este,
Cu paşi mici ca de melc mă îndrept băbeşte,
Deschid uşa şi văd o femeie bătrînă ca şi uşa,
Mă întreabă dacă am nişte zahăr în casă,
Pentru a-o împrumuta-o şi pe ea pentru ceai,
Că-i bătrîna şi sănătate-i şubredă de-o vedeai.

Sunt din nou la masa mea veche de lucru,
Înmoi pana în cerneală cu diametru,
Aştern pe foaia uzată de scrisoare,
Lucruri că le aştern cu mare iubire,
Simt nevoia să împart cu toată lumea,
Aceste simţiri ce mă dărâmă cu aptitudine,
Faptul că trebuie să le ţin pentru mine,
Aş vrea să pot povesti tuturor ceea ce simt,
Că tu pentru mine eşti ca şi-un presimt,
Sau măcar celor mai apropiati prieteni,
Care-i am aici în mahalaua de oşteni,
Care sunt numai şi numai bucureşteni,
Fără valoare ori cultură sau bani,
Atît bucuriile cît şi tristeţile mele,
Pe care de ceva vreme de ghilimele,
Le simt la extrem ca focul pe piept,
Ca şi un cărbune încins ce-i drept.

Părul tău negru şi atît de voluminos,
Mi-l aminteşte de cel semiluminos,
Al mătuşii mele care-mi e ca o mamă,
Şi ochi tăi albaştri ca şi marea cu armă,
Trupul parcă-ţi este sculptat de îngeri,
Îi perfect ca şi chipul tău şi ochi albaştri,
Iubirea ce ţi-o port e în rama de aur,
La muzeul de iubire cu formă de taur,
Să rămână la fel şi să nu ruginească,
Ca şi fierul prost construit fleaşcă.

Dacă voi muri şi nu te voi mai vedea,
Pe al meu mormînt ca şi-o stea,
O să crescă un trandafir alb,
Pur ca norul etern şi dalb,
În ziua cînd ne-am cunoscut,
Şi amîndoi impreună am crescut.

( 2010, 08/09 octombrie )