Spune-mi coşar

Pot oare să alerg pe strada îngerilor
fără să mă lovesc de somnul adânc
născut din dorinţa acestei lumi
ce-şi deapănă visul vieţii,
la picioarele adevăratei iubiri,
ce nu a învăţat vreodată
să moară?

Ştiu prea bine coşar sentimental,
că la nici o adresă nu ai găsit vreodată
o mare iubire ce ştie să moară,
în schimb toate ard, sfâşiind de suferinţă,
hornurile amintirilor înnegrite de clipele
ce le transformă în fumul dens al cerului,
din sentimentele noastre
care ne despart zorii speranţei,
din valurile cărora ne-am întrupat suferinţa,
de noaptea lacrimii
ce izvorăşte din sufletul clipei
cu nume de Eternitate,
de dinainte de naşterea noastră.

Acolo unde iubirea devine sfinţenie
şi icoana purităţii ochilor tăi,
un ciob de veşnicie,
ce-mi taie carnea cuvântului
până ce sângele adevărului său ţâşneşte,
stropind pereţii templului inimii tale,
cu lacrimile marii regăsiri.