Trenul de la miezul nopţii

Mi se strecoară în suflet un gând rătăcit pe aripa neadormită a zării; se furişează în trenul de la miezul nopţii, care trece, trece!
Nu ştiu cum să urc; să te găsesc acelaşi de prima oară; neliniştit şi flămânzit de slove izbăvite de aşteptare.
Deschid ochiul în adâncul memoriei; te caut; nu mai eram decât eu; viscolită.
Mă cuprinde spaima. Îmi adun trupul cu braţele goale, cu resturi de săruturi, îmbrăţişări, din căldura secundei ascunsă în rostirea păcatului, împlinit sau neîmplinit.
Respiraţia agonică, rămasă în mine, o simt ca o pedeapsă a rostuirilor vieţii, a destinului plămădit în trenul de lux de la miezul nopţii; îl aştept să se oprească în gara grăbită, când ceasul izgoneşte timpul în hotarul dintre umerii mei şi umerii tăi.